Am asistat ieri la o cearta pe un loc de parcare. Aud claxoane disperate, tipete, injuraturi. Curiozitatea cu care m-a inzestrat mama natura ma indeamna sa ma uit pe balcon. Ma uit un pic, constat ce se intampla si dau sa ma retrag, ca se arde mancarea pe aragaz. Cand observ la alte geamuri lume. Multa. Care nu se retrage. Care sta si se uita mai ceva ca la nunta.
Curios e ca nu ne uitam ca sa stingem conflictul, altfel am interveni. Ne uitam cu nesat de pe margine, observam gesturi, ceva tresare in noi. Daca certaretii se iau si la bataie, atunci devine si mai interesant. Chemam politia, dar chemam si televiziunea. Sa vada si altii cum se bat unii pe un loc de parcare. In loc sa-i despartim, sa stingem conflictul. Ne hranim de mii de ani cu paine si cu circ si nu ne mai saturam…
Mda! Subscriu ideii că ne place să căscăm gura la alţii când se ceartă, se bat, etc., fără a schiţa măcar un gest de a aplana conflictul iscat. Şi, da, ne mai place să vedem promovate, în orice tip de informare în masă, prostia, pseudoarta, lipsa de originalitate, prostul gust (vezi Tonciu, Buruiană, ş.a., vezi orice „cântăcioasă” aproape goală, vezi farse la TV cu acordul păcălitului, ş.a.m.d.).
Și eu vreau să schimb lumea!
Iti multumesc, valeronful! Entuziasmul tau ma incredinteaza ca sunt (si suntem) in directia cea buna.