Cum am invatat rabdarea

Nu exista coincidente. Tot ce ni se intampla este o consecinta fireasca a faptelor, vorbelor sau gandurilor noastre. De aici s-a nascut si binecunoscuta expresie „ironia sortii”. Sa va dau cateva exemple.

Eu am fost un copil extrem de mofturos la mancare. Consecinta? Ani intregi am fost nevoita sa tin o dieta foarte stricta, ca sa vindec o gastrita rebela.

Sau un alt exemplu: Un vecin era deranjat de muzica prea tare care se auzea de la tanarul din apartamentul alaturat, cu ocazia unei aniversari. Fara nici un avertisment, i-a scos siguranta de la tabloul electric de pe etaj, intrerupandu-i curentul si continuand cu alte amenintari. Zece ani mai tarziu, acelasi tanar l-a salvat pe vecin de la incediu. Si cum tabloul electric din apartament era blocat, a fost nevoie sa intrerupa curentul prin inlaturarea sigurantei de la tabloul de pe etaj.

Acestea sunt intamplari reale, iar exemplele sunt multe. Cand o anumita situatie se repeta, inseamna ca avem de invatat o lectie. Si se va opri numai dupa ce vom trece „examenul”. Asa eram eu enervata de faptul ca, ori de cate ori comandam ceva de pe internet sau dintr-un catalog, livrarea intarzia. Sau de cate ori cineva imi promitea ca imi arata sau imi aduce ceva anume, uita. La metrou venea mereu trenul din directia opusa. Si asa mi-am dat eu seama ca trebuie sa invat ce e rabdarea.

Asadar, iata-ma internata in spital, cu bebelusul de nici noua luni bolnav de o pneumonie urata. Doua zile nu l-am putut lasa din brate, fiindca urla speriat de atatea injectii, analize si tratamente. Eu, care la primul necaz mai serios ma plangeam ca nu mai pot si le ceream celor dragi sa ma incurajeze, ma uitam pierduta in ochisorii mari si verzi, obositi de atata teama si suferinta. Mai toata luna fusese racit si nu parea sa scape prea curand de chin. Si atunci am inteles. Eu eram necajita ca trebuia sa aplic scheme peste scheme de tratament, ca trebuia sa dorm intr-un pat de bebelus mult prea mic pentru mine, ca eram ragusita, ca trebuia sa il tin non stop in brate etc. Iar el se chinuia sa respire! In spaima mult prea mare pentru varsta lui, eu eram singurul sprijin. Bratele mele ii ofereau siguranta si alinare.

Atunci am invatat ce e rabdarea. L-am ajutat cum am putut de bine si am incetat sa ma mai plang. Necazurile mele imi pareau nimica toata pe langa suferinta lui de bebelus. Am acceptat cu seninatate ca voi sta internata cu el sapte zile. Am iesit dupa cinci. Imi invatasem lectia.

Acum studiez pentru urmatorul examen: sa nu judec oamenii. Pana acum am tot picat testul. Odata, enervata de cat de urat si de mult isi injura o vecina nepotii, l-am rugat pe Dumnezeu sa-i dea o raguseala, sa mai taca si ea. Surpriza: am ragusit eu. Altadata, am apostrofat un priten cu un orgoliu foarte mare. In sinea mea imi ziceam ca intr-o viata viitoare va fi probabil o femeie uratica si plina de cosuri. Si cine credeti ca s-a trezit a doua zi cu un cos imens fix in mijlocul nasului? Ei da, chiar eu.

Dar invat in continuare si sper sa reusesc curand sa nu-mi mai judec semenii, ci sa imi vad de lungul nasului meu. Cu sau fara cos pe el.

Acest articol a fost publicat în Social. Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Cum am invatat rabdarea

  1. vali straulescu spune:

    Ești o elevă silitoare! Mă bucur să constat că la tine, înțelepciunea se instalează mai devreme… Succes la examenele (…) viitoare! Te pup.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>